Amintiri...

După aproape douăzeci de ani, mă deplasez imaginar iarăși în satul de baștină. Trec pe aceleași ulițe, unde simțeam mirosul țărânii înfierbântate de soare în timp ce ne jucam de-a harbujeii. Simt briza de vânt care venea despre iazul din fața satului, unde fugeam vara la scăldat. Mai am și acum gustul coarnelor de pădure și a fructelor de cătină albă de la care ni se făcea gura pungă. Văd gloata de copiii ce aleargă pe imașul din apropierea casei. Fugeam veseli cu o roată de bicilcetă “condusă” cu un cui de sârmă sau pur simplu alergam și săream țipând sau cântând. Îmi amintesc că duminicile ne adunam în drum și jucam țurca, rața împușcată, de-ascunselea.

Au râmas neuitate spectacolele date de sărbători pentru părinții și buneii noștri. Acestea erau cele mai deosebite zile din viața copiilor de până la 12-13 ani. Cei mai mari ne pregăteau textele, costumele, scena improvizată pe aleea de nuci din marginea satului. Noi aveam in apropiere trei mahalale și fiecare mahala își făcea piesa sa, iar părinții erau spectatorii. Să nu credeți că totul era atât de simplu: afișele erau denesanate și atârnate pe gardurile de lemn cu ceva săptămâni înainte de spectacol, iar despre cum vom juca și ce vom spune nu știa nimeni decât “actorii și regizorii teatrului nostru”.

O alta plăcere erau sărbătorile de iarnă. Din timp ne pregăteam urăturile, colindele, scenele caprei si a ursului. O săptămână întreagă confecționam buhaiul, alegeam costumația, repetam textele. Apoi pregăteam semințele pentru a doua zi, pentru a merge cu semănatul. Când ne-am făcut fete mari și flăcăi în sat, mergeam la jocul satului de Crăciun, dar nu inainte de a coace colacii pentru sf. Vasile.

Primăvara era anotimpul fetelor mai mult. Cum apăreau ghioceii, viorelele, brândușile – toate eram prezente în pădurea mare din vârful dealului. După o zi de alergări prin pădure ne intorceam rumene la fața cu brațele pline de flori. Mergeam agale la vale spre sat, cântând și râzând de rasuna valea satului. Apoi venea sărbătoarea Paștelui. În ajun ne adunam toți cei de-o vârstă și plecam în satul vecin, la sfințit pasca. 
Pe atunci satul nu-și avea biserica sa, fuse distrusă de sovietici ca și în multe alte localități. Abia când împlinisem vreo 14 ani, satul și-a construit noua biserică. 

Toamna ca toamna. Totul începea cu școala. În sat avem o școală mare cu trei etaje și o mulțime de profesori deosebiți. Cu ei împreună am simțit gustul literilor și a cifrelor în timpul orelor, gustul muncii în timpul culesului poamei, merelor sau curățitul popușoiului. Profesorii din sat au fost cei care au pregătit și apoi au petrecut în lumea mare sute de tineri, care acum sunt cunoscuți și apreciat fiecare în domeniul care l-au ales. 

Acest sat tăcut își petrece și aşteaptă generaţii peste generaţii și acum tot între dealuri, păduri și iazul cel mare. Doar că acum casele părinților noștri sunt mai mici, generația noastră, în mare număr, sunt plecați în străinătate, iar copiii (care au rămas cu bunicii) au alte ocupății mai moderne decât cele ale noastre. Totul este atât de schimbat încât nimeni nu ne mai cunoaște. Vântul poate, sau plopii de pe marginea șoselei. Nedumerit satul mă petrece iar, până mă pierd în dunga apusului. Iar eu, noi cei plecați, vom purta în suflet amintiriile satului Brătuleni.     

text: Stella ENACHII
foto: oamenii satului Brătuleni